Doctor stomatolog Florin Lazarescu, interviu

Dr. stomatolog Florin Lăzărescu, de la primul pacient la Preşedinte al Societăţii Europene de Cosmetică Dentară

Profil doctor coordonator Florin Lazarescu, clinica stomatologica Smilemed

In spatele Smilemed se află o echipa de medici inimoşi, exigenţi şi ambiţioşi, condusă de Florin Lăzărescu. Este medic, este preşedinte al unor instituţii internaţionale prestigioase de profil, dar este înainte de toate… om. Deşi se descrie ca fiind un manager foarte dur şi  extrem de dificil de mulţumit, angajaţii îl apreciază şi-i sunt alături de ani buni.  În realitate, oamenii puternici îşi admit slăbiciunile, îşi recunosc defectele şi mărturisesc nonşalant faptul că uneori mai şi greşesc, nu-i aşa?

Fără să punem etichete, te invităm să descoperi alături de noi, omul din spatele halatului de medic: Florin Lăzărescu.

Cine a fost primul tău pacient? Ţi-l mai aminteşti?

Sigur că da (zâmbeşte!). Doamna Meriu, o doamna în vârstă, foarte simpatică. Era mama unor prieteni de-ai mei şi a fost prima persoană care a avut încredere în mine, devenindu-mi pacientă. Venea regulat la control şi mai mult decât atât,  venea cu prăjituri! A fost o relaţie foarte specială. Spun „a fost” deoarece doamna a decedat, din păcate.

Ce poţi să ne spui despre SmileMed?

Este primul meu cabinet, cabinetul de suflet. L-am deschis în 2001, la doi ani după ce am terminat facultatea şi a fost făcut cu un colectiv foarte mic. Oamenii de atunci, mare parte îmi sunt alături şi acum, după 16 ani. E un mediu în care ne simţim fiecare dintre noi ca acasă.

Şi ştiu din surse sigure că, la fel se simt şi pacienţii.

Dar cum ai ajuns să fii antreprenor în domeniul în care te-ai specializat?

Profesia noastră este o profesie strict liberală şi orice medic stomatolog, când termină facultatea trebuie să lucreze într-un mediu privat – pentru că mediul de stat este practic inexistent.

Sigur, azi  ai variante de a te angaja în privat, însă acum 16 ani nu existau multe clinici dentare cum e piaţa actualmente iar oportunităţile erau foarte mici. Am lucrat doi ani ca ucenic, să spunem, la unul dintre foştii mei profesori de la facultate. Dar simţeam că este necesar să deschid ceva propriu.

La acel moment, aveam două opţiuni: ori să cumpăr o garsonieră, bazându-mă evident pe ajutorul părinţilor şi să deschid un cabinet mic într-un cartier oarecare, ori să găsesc o locaţie într-o zonă de elită, să închiriez spaţiul respectiv, dotându-l mult mai bine decât aş fi reuşit în scenariul anterior (pentru că scăpam de investiţia iniţială în imobiliar). Neavând un simţ al proprietăţii foarte bine dezvoltat atunci,  varianta de chirie se pare că a fost varianta optimă la momentul respectiv.                             

Îţi mai aminteşti de primul coleg angajat?

Da, sigur că îmi amintesc. La început au fost de fapt doi. A fost un coleg care terminase facultatea cu un an după mine şi îşi căuta un loc de muncă. El alterna cu o activitate de organizare de evenimente şi avea nevoie să vină  la cabinet ocazional. Nici eu nu aveam aşa mulţi pacienţi, drept urmare m-a ajutat acest lucru.

Al doilea angajat a fost un medic pe care l-am angajat în urma unei conjuncturi personale.

Ce poţi spune despre primii colegi, despre ei ca oameni?

Eram cu toţii la început de drum, o dată pentru că de-abia terminasem facultatea, a doua oară pentru că erau „pioneratele” acestea de a deschide cabinete de medicină dentară.

Deci, din toate punctele de vedere, eram la început de drum și ca profesie și ca business.

Experimentam mult, eram o echipa foarte unită, foarte solidară şi am fost foarte mulţi ani împreună, cu cei de atunci. S-au legat prietenii care durează o viaţă, unul dintre medici fiind şi azi alături de noi.

Cine este aceea persoană? Cum/când a ajuns ea în echipa?

Este Maca (Dr. Mihaela Rădulescu)! De la bun început a ajuns în echipă, ea era medic rezident la momentul respectiv, la chirurgie BMF şi era prietenă foarte bună cu şefa asistentelor de la SmileMed. Lucrau la spital împreună, făceau gărzi  pe perioada respectivă şi aşa am ajuns să ne cunoaştem, să ne împrietenim. Aşa a ajuns în echipa. Şi de atunci, este alături de noi şi asta mă bucură extrem de mult.

Care e cel mai dificil task din jobul unui manager?

Acela de a reuşi să armonizezi echipa. Cu cât e mai mare, cu atât e mai dificil.

Care sunt acum criteriile pe care le foloseşti atunci când recrutezi?

Ce mă interesează la momentul recrutării este calitatea umană a celui pe care hotărăsc să îl angajez şi faptul că simt că mă pot baza pe persoana respectivă, mult mai mult decât partea profesională iniţială, despre care, repet, nici nu pot să îmi dau seama din primele zile dar care se poate forma.

Cum este angajatul ideal?

Serios, punctual şi de încredere: trebuie să simt că mă pot baza pe acea persoană pe termen lung.

Cum crezi că te percep colegii angajaţi?

Cred că mă percep că fiind foarte dur şi inflexibil.

Şi aşa este?

Nu în totalitate.

Atunci caracterizează-te în trei-patru vorbe.

Foarte inovator, constant, migălos.

Îţi este teamă de ceva?

Cred că am aceeaşi teamă ca şi mulţi alţi oameni: frica de moarte. Am avut destul de multă vreme teamă de înălţime, de fapt de avion, de zbor, dar am depăşit-o.

Cum ţi-ai înfrânt această frică?

Cred că teama de avion provenea din faptul că nu aveam niciun fel de control asupra aparatului de zbor. Dar, pe de altă parte, aveam impresia că, dacă eşti un şofer foarte bun şi controlezi lucrurile, nimic nu se poate întâmpla. Timpul mi-a arătat că acest lucru nu este tocmai adevărat.

Asta s-a întâmplat când am avut un accident rutier grav: o maşină de pe contrases a intrat în mine frontal. Sigur, nu am fost eu de vină, dar nu am putut face nimic pentru a evita acel incident extrem de neplăcut şi… marcant.

Acest lucru m-a făcut să conştientizez faptul că, oricât ai fi de sigur pe tine şi oricât ai considera că poţi controla un lucru, de fapt nu îl poţi controla complet.

Tocmai acest lucru a produs un declin al fricii şi nu mai am acum niciun fel de problemă în a zbura.

Cum se manifesta teama ta de înălţime?

Nu de înălţime era teama de avion, ci de decolare.

Nu mă urcam în avion.

Odată, ţin minte că mi-am dat bagajele la check-in şi mi le-am luat după aceea, pentru că nu am vrut să urc în avion.

Cum eşti ca şi pacient, ţi-e frică de stomatolog?

Mie îmi e frică de ace. Nu mă pot uita dacă mi se ia sânge.

Şi la fel, ca pacient… e senzaţia aceea la anestezie, ştii, când îţi este frică de ea?

Plus că mă deranjează mult efectul anestezicului după ce s-a terminat tratamentul.

Dar prima ta experienţă cu stomatologul? Îţi mai aminteşti?

Da, eram student;  o asistentă universitară care îmi lucra fără anestezie. Era principiul acela cum ca trebuie „să se vadă dacă se simte nervul”, să ştie exact cum e; insă erau nişte dureri destul de acute, pe care încă le ţin minte. Erau de o intensitate mare, dar pe o durata scurta. Nu pot spune că a fost o experienţă traumatizantă, dar o ţin minte. Prefer anestezia.

Revenind la partea profesională, deţii mai multe funcţii importante. Care îţi place cel mai mult?

Am două funcţii organizatorii, implicarea în Societatea de Stomatologie Estetică din România şi funcţia de Preşedinte al  Societății Europene de Cosmetică Dentară. Ambele implică o activitate puţin diferită faţă de cea medic. E mai mult pe partea de organizare de evenimente, organizarea de conferinţe foarte mari. Îmi place foarte mult activitatea aceasta şi dacă ar fi să le compar, nu ştiu dacă sunt la acelaşi nivel, dar îmi dau acelaşi grad de satisfacţie.

Unde te vezi peste 5 ani?

Nu ştiu, acum 5 ani n-aş fi zis că o să am o carte publicată la nivel internaţional, n-aş fi zis că o să am cea mai modernă clinică din România, n-aş fi zis că o să fiu Preşedinte al  Societății Europene de Cosmetică Dentară, deci nu vreau să îmi fac planuri. Îmi fac treaba aşa cum trebuie şi vedem ce ne rezervă viitorul.

Care a fost cea mai spectaculoasă întâmplare care îţi vine în minte atunci când te gândeşti la experienţa ta profesională?

A fost momentul în care, cartea pe care o tipărisem în limba română a fost acceptată să fie tipărită la nivel internaţional de către editura Quintessence. Acest lucru mi-a dat o satisfacţie profesională foarte foarte mare.

Dar cea mai mare provocare?

În momentul în care eşti cumva deschizător de drumuri şi nu mergi pe o cale bătătorită, întâmpini dificultăţi şi aici la fel putem vorbi de aceeaşi carte, care de altfel e prima şi singura carte din România care este tipărită la nivel internaţional.

Dar funcţia de preşedinte al ESCD (European Society of Cosmetic Dentistry) ?

N-aş spune că a fost grea alegerea în funcţia respectivă, pentru că ea a venit ca urmare a unei activităţi constante de până în acel moment.

Ce planuri ai? Te-ai gândit la doctorat?

Da, planul a fost… chiar ajunsesem într-o faza destul de avansată, trebuia doar să îmi susţin lucrarea de doctorat. Doar că, întâmplarea a făcut ca profesorul ce mă îndruma să  decedeze şi de aici lucrurile s-au complicat la momentul respectiv, aşa că nu am finalizat.

Acum, dacă aş vrea să îmi fac doctoratul, l-aş face în străinătate.

Poate o nouă carte?

Nu momentan, nu a trecut suficient timp. Amintirile legate de efortul depus şi nopţile pierdute, sunt încă foarte vii! Cred că trebuie să mai treacă măcar un an până să mă gândesc la aşa ceva.